Cei care conduc LHC nu sunt foarte dornici să vorbească despre lucrurile care ar putea să dea greş, poate şi pentru că publicul are tendinţa să-şi imagineze că nişte savanţi demenţi ar putea crea din greşeală o gaură neagră care să înghită Pământul. O temere mai plauzibilă e aceea că acceleratorul nu va reuşi să găsească lucrurile despre care fizicienii tot spun că pândesc în substratul realităţii.
Dintr-o maşină atât de mare, trebuie să iasă o ştiinţă pe măsură, răspunsuri majore, ceva care să dea naştere la titluri pe prima pagină, nu doar la particule interesante. Dar chiar o întreprindere de această anvergură nu va da răspunsuri la toate întrebările importante legate de materie şi energie. Nici vorbă. Asta pentru că un secol de fizică a particulelor ne-a învăţat un adevăr fundamental: realitatea nu-şi dezvăluie cu uşurinţă secretele.
Altfel spus, universul nu se lasă citit cu una, cu două. Să ne întoarcem în timp cu mai bine de o sută de ani, la sfârşitul secolului al XIX-lea, şi să ne uităm cum arăta fizica: o ştiinţă matură, destul de mulţumită de sine. Mulţi credeau că n-au mai rămas decât de şlefuit unele asperităţi din măreţul plan al naturii. Existau o ordine logică a lucrurilor, un univers ca un ceasornic guvernat de forţe newtoniene, în care atomii erau fundamentul materiei.
Atomii erau indivizibili prin definiţie – termenul vine de la cuvântul grecesc însemnând “imposibil de tăiat”. Dar apoi, în laboratoare au început să apară tot felul de lucruri ciudate: raze x, raze gama, un fenomen misterios numit radioactivitate. Fizicianul J. J. Thomson a descoperit electronul. Până la urmă, atomii nu erau indivizibili, ci alcătuiţi din componente. Era într-adevăr vorba, aşa cum credea Thomson, de o plăcintă în care electronii stau ca nişte stafide? Nu.
În 1911, fizicianul Ernest Rutherford anunţa că atomii constau în principal din spaţiu gol, iar masa lor se concentrează într-un nucleu minuscul, în jurul căruia orbitează electroni. Fizica a trecut dintr-o revoluţie în alta. Teoria relativităţii restrânse a lui Einstein (1905) a dat naştere teoriei relativităţii generalizate (1915) şi, brusc, chiar şi concepte atât de solide precum spaţiul absolut şi timpul absolut au fost aruncate la coş, în favoarea unei texturi aiuritoare spaţiu-timp, în care nu se poate spune niciodată dacă două evenimente sunt simultane.
Materia face spaţiul să se curbeze; spaţiul determină felul în care se mişcă materia. Lumina este şi particulă, şi undă. Energia şi masa sunt interschimbabile. Realitatea este probabilistică, şi nu deterministă: Einstein nu credea că Dumnezeu joacă zaruri cu universul, dar aceasta avea să devină dogma ştiinţifică dominantă. La începutul anilor 1930, Ernest Lawrence inventa primul accelerator circular de particule, sau “ciclotron”.